Foamea de cuvinte

B.FIT in B.STREET

foameadecuvinte — Thu, 23 Jul 2009 20:37:08 +0000

Până mă hotărăsc ce să mai scriu, o să las imaginile să vorbească de la sine. Mi se întâmplă atât de muuulte chestii faine încât sunt mai preocupată să le trăiesc decât să le înregistrez pe blog. Or să apară cu timpul şi pe aici, deocamdată sunt ferici(s)tă. Şi încep să cred că nu pot să scriu când sunt ferici(s)tă. Până una alta, să vedeţi ce a făcut Bucureştiul fericit în perioada 28-31 mai. B.FIT in the street:D

Strange Love – Koop

foameadecuvinte — Thu, 07 May 2009 22:04:12 +0000

Strange love
Even though you hurt me I feel blessed love
Baby I’m your puppet on a string
Making me tumble and swing
Trouble’s what you bring
Strange love
Strange loveStrange how
You control my every little move now
Hanging from your strings is all I know
Starring in your puppet show
Never let me go
Strange love

(Instrumental)

All the things you’ve said and done
There’s no space for me to run
Baby I’ve lost and you have won
cause’ all I really want is
Strange love

Even though you hurt me I feel blessed love
Baby I’m your puppet on a string
Making me tumble and swing
Trouble’s what you bring
Strange love
Strange love
Strange love

Going professional

foameadecuvinte — Mon, 27 Apr 2009 19:19:40 +0000

Trebuie să recunosc, puţin sceptică la început, dar cu mai mult curaj mai apoi, am luat şi opţionalul de Tehnică şi Artă Fotografică. De fotografie eram oricum pasionată şi înainte şi mă gândeam să continui indiferent de ce se va face sau nu la respectivele cursuri, aşa că am ignorat posibilitatea unor inconvenienţe.

Uite că nu regret. Nu regret pentru că lenea mea nativă trebuie să se retragă acum că am un motiv oficial să fiu motivată să fac treabă. Nu regret pentru că am avut ocazia să mai aflu câte ceva nou, sau mai bine zis să lucrez într-un mediu nou. Mă refer la improvizaţia de studio foto care a avut loc la cursul în cauză. O mică parte din rezultate se pot vedea aici.

Things we do for luv

foameadecuvinte — Sat, 25 Apr 2009 20:42:02 +0000

Dacă nu mi-ar fi placut cartea înainte de a vedea filmul, poate că acest post nu ar fi existat. Cu un puternic gust amar după ce am văzut ecranizarea romanului Ceciliei Ştefănescu, am zis că poate influenţa cărţii nu m-a lăsat să văd ce trebuia din film. Poate m-am grăbit să trag concluzii. Aşa că l-am revăzut.

Legăturile Bolnăvicioase ne duc cu gândul la Legăturile Primejdioase, celebra carte a lui Laclos, regizată şi ea de altfel. Însă, spre deosebire de aceasta, neconcordanţa conţinutului cu a titlului sar în ochi. Aici legăturile sunt mai mult pretenţioase, discontinue, promiscuitatea prezisă de titlu lipsind cu desăvârşire. Filmul abundă în incursiuni în oniric, în lirism decât în bolnăvicios.

Că personajele sunt amorale, regia nici nu acordă prea mare importanţă. Cele 2 personaje nu numai că nu realizează că există vreo barieră în calea relaţiei lor, dar deşi nu sunt nişte naive, nu par să vadă nici impedimentele legate de mediul homofob în care trăiesc. Poate că de aici pleacă problemele de plauzibiltate ale filmului: lipsa background-ului social, care deşi altor regizori le este reproşată, aici ar fi fost binevenită; puţinele lamentări că nu se pot afişa în public părând neverosimile în condiţiile în care în film nu există normal şi anormal în materie de orientare sexuală. De fapt, cred că iubirea lui Alex pentru Kiki o anulează pe cea a fratelui ei Sandu, reducând-o la singurul lucru bolnăvicios din tot filmul: obsesia lipsită de tandreţe a fratelui pentru sora lui, Kiki, un incest redus, creionat într-o manieră care din lipsa detaliilor îl face respingător, nu neapărat din nefirescul situaţiei.

„Vreau să îţi văd sânii la lumina lunii” sau o formă de hai să numărăm stelele de pe cer

Este interesant cum cele două relaţii amorale se resping prin însăşi amoralitatea (sau imoralitatea) lor. Poate că aici am simţit lipsa unei remarci foarte nimerite din roman: „Familia, copiii, casa în general, s-au dus dracului. De-acuma lumea este a ciudaţilor.” Lipsesc cu desăvârşire Universitatea, TNB-ul, Calea Victoriei, Lipscanii, dar mai presus de orice lipsesc fandoselile acelea tipic feminine, mansarda generatoare de emoţii gâtuite. Lipsesc iremediabil din păcate dorinţa lui Kiki de „a sparge în aşchii mărunte reclama la o viaţă mai bună” şi credinţa lui Alex în „viitorul ei de mamă şi soţie”. Voiam mai degrabă lirismul spaţiilor şi-al nimicurilor care le defineşte, decât exacerbarea forţată a unor emoţii care nu pot să fie susţinute fără context, fără substanţă.

Ce am remarcat, în pofida replicii aberante scrisă cu italic mai sus, a fost jocul actoricesc care a salvat ecranizarea şi soundtrack-ul care a încadrat filmul într-o poveste pe care nu prea o avea. Finalul în care Maria Popistaşu era filmată dinspre exteriorul spre interiorul maşinii, sugerând introspecţia personajului-narator ca şi cum toată povestea ar fi fost un flash-back, dă culoare unei poveşti slab conturate. Apreciez erotismul de mare fineţe de la începutul filmului, dar mai ales scena găririi urechii, care spunea mai multe decât au putut-o face cadrele în care personajele se dezvăluie. Pentru cadrul în care se desprinde o bucată de tencuială de pe tavanul camerei şi cade pe cele 2 fete, pentru acela, îmi exprim parţial înţelegerea pentru alegerile regiei, căci vorba cărţii , care pledează pentru joculeţul bolnav de iubire: Let it be.

De Sărbători

foameadecuvinte — Sat, 18 Apr 2009 20:05:15 +0000

Am cam tras chiulul de pe blog. Nu e încă abandonat în faşă, promit să revin. Deocamdată sunt în ValJah, am fost ocupată cu gospodăreala (sau mai bine zis băgatul de seamă prin bucătarie) şi cu încă ceva…cu un proiect tare drag mie, Organizaţia Virtuală. Ce fac pe acolo, se vede mai bine aici: http://wwwrembrand.blogspot.com/

Deocamdată Paşte fericit tuturor cititorilor şi necititorilor mei ! V-am pupat.

PISI PISI PAM PAM CAGED

foameadecuvinte — Mon, 13 Apr 2009 09:37:08 +0000

Mai întâi timidă, apoi ceva mai îndrăzneaţă, modelul meu era să se sinucidă ţinându-se după mine într-o curte plină de câini (click pe fiecare pentru mărire). Concluzia? Aşa arată o pisică emo.

E.M.I.L. – Pisica

Foamea de cuvinte

foameadecuvinte — Thu, 09 Apr 2009 23:25:57 +0000

O stare…o foame mai veche pe care câţiva (foarte puţini) o ştiţi. Mă gândeam că ar fi draguţ să o pun aici pentru că de la ea a plecat de fapt ideea numelui blog-ului după lungi frământări şi procese de autocenzură.

Motto: „ Prima oară când am vrut să spun ce simt,

mi-a fost frică şi-am tăcut.

A doua oară când am vrut să spun ce simt,

nu a ieşit cum a trebuit…

A treia oară n-am mai ştiut ce simt.

A patra oară am murit,

Îngropat de ce am simţit.” (Adrian Mihai)

M-a plesnit peste gură pentru a nu mai strica „momentele perfecte”. Am vrut să protestez, dar secundarul mi-a lovit fruntea încă ştampilată de sărutul lui fals şi zgomotos, strigător la cer, credeam eu…dar cerul nu-mi dădea dreptate…era prea târziu pentru a spune „iubesc…vreau înc-o zi să mă poţi minţi”.

Am ieşit adulmecând viaţa ca aerul din nările unui câine curios…am ieşit din exilul amintirii, dar melancolicii nu au leac. Mă uit absentă la zidurile albe, cu inima strânsă, parcă aşteptând să mă pot agăţa de-un cui bătut în ele … e unul din acele momente în care simţi că toată viaţa n-ai facut nimic altceva decât să stai şi să aştepţi clipa aceea şi totuşi e o noapte teribilă în care îţi simţi inima grea. Şi asta pentru că visul a expirat de mult, clepsidra se sparge şi-am aruncat timpul la gunoi. Timpul pentru care nu exista „pause” sau „forward”, timpul pe care îl pierdeam decojind cuvintele în loc să spunem altele noi. Timpul pierdut, timpul frumos, timpul trist…dar timpul Nostru.

Divagaţii…Cunoaşterea a distrus acum preţioasa mea contribuţie la desăvârşire. Mă simt la înalţimea suprafeţei, sunt pojghiţa pe care se aşterne zăpada…rădăcina pe care se sprijină tot răul de la care pleacă binele…iar rodul este o fructificaţie falsă, dar peste care se clădeşte totul. Rodul este mărul primordial din care am cules cunoaşterea fără să-l fi gustat vreodată, este mărul discordiei, care mi-a stat în gât ca mărul lui Adam. Aşa, călcaţi-mă în picioare, sunt doar un covor al pământului, ştergeţi-mi sufletul cu urmele tălpilor voastre…nu-mi pasă atâta timp cât sunt pământul de sub tălpile pământului din el. Nicio frunză nu se clatină în sus, v-aţi făcut o scară din rădăcinile mele, dar rolul lor e să vă bage pe voi în pământ, sa vă târască împreună cu mine.

Mi-am stors sufletul ca pe o rufă şi l-am pus la uscat pe sârmă, în văzul publicului avid de telenovele… dar n-au văzut ce-au vrut. Nici măcar nu mai sunt, iar daca-l caută pe individ n-o să-l găsească în braţele celeilalte. Nici măcar după publicitate, cu cât mai multă acţiune, cu atât mai puţine lacrimi. Al meu „cineva” s-a evaporat în nisipul din care s-a ivit în acel răsarit de soare care a fost începutul sfârşitului. Am tăcut, întâlnindu-ne rareori în vreun gând despre zaţul ce urma să vină. Starea noastră cu zaţ a început pentru ca eram singuri că sunetul pe care-l scoate un avion la aterizare, a început pentru ca de fapt nu exista niciun motiv ca asta să se întâmple. Mereu mă întreba dacă e totul „k” şi avea o plăcere seducătoare de-a mă imita când spuneam un sceptic „cred”. Mă ura pentru răspunsul „sper” niciodată rostit, credea că e un act de răsfăţ din teatrul mut la care îl supuneam. Hoinăream pe străzile dărăpănate ale Lipscanilor, bâjbâind pe dalele de granit, marcând sinapsele unor prăfuite iubiri. Prietenii lui, veşnic beţi, nesătui de viaţă, îşi târşâiau picioarele după noi ca nişte mogâldeţe lacome să aibe un reper în siluetele noastre, devenite deja anonime prin ceaţa unui Perfect .Şi totuşi ne lipseau fumurile lor stârnite de jointurile imaginare pe care le fumau pe la colţuri dubioase…cum să vorbeşti de sentimentul pe care îl ai când te desparţi de oameni şi nu rămân decât siluete impersonale!

El…nu i-a regretat, se declara omul fără însuşiri. Niciodată comun, lipsit de frumuseţea tiparelor, poza lui vie şi inumană era totemul supraegoului meu decăzut râzandu-şi de naivitate. Era unul din acei nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi îmbrăcate în cuvinte pretenţioase.

Merg pe un drum bătut de mulţi, călcat de tălpi ce n-au pângărit niciodată asfaltul. Trotuare atrofiate mă îndeamnă la ispite mărunte cărora le opun acelaşi protest mut pe care l-am folosit dintotdeauna ca pretext: cum am putut sa-mi permit? Cum puteam să-mi refuz singura şansă de a mă elibera de ideile mele frumos împachetate, mereu curate şi la locul lor? Erau clipe în care certitudinile zburau în coşul de rufe murdare, clipe în care îndoielile mele nu mai ajungeau niciodată în maşina de spălat şi mă asfixiau lipindu-se de mine ca o bluză transpirată. Mă sufocam de viaţă. Nu e nimic mai înabuşitor decât insuportabila stare de conştiinţă, de siguranţă, că văd şi aud, că sângele îmi curge prin vreme şi că viaţa nu e karma, ci carne deghizată în suflet. Mă afundam în ceea ce numeam eu realitate şi nu e de mirare că paginile ziarului erau cele mai convingătoare, pur şi simplu simţeam infama nevoie de a-mi repeta zi de zi că nu sunt decât o dată de statistică. Neutră şi incoruptibilă, veşnică şi de neatins.

Am cumpărat maşinal un loz în plic neîndraznind să mă întreb: am câştigat? Eram sigură că am toate răspunsurile la întrebările niciodată întrebate. Ştiam ce simt, dar despre asta nu pot scrie. Atingerea lui săpa adânc în orgoliul meu zgândărind aceeaşi rană deschisă de autocenzură.

Mă judec fiindcă în mine tu eşti un altul, pe care nu-l văd fiindcă e altă faţetă a zarului de tine, aceea creată prin efectul de mine. Tu eşti acela pe care-l subjug, dar îi aparţin, sunt captivă a invizibilului „tu”, nimic strivit de mine, pe care-l venerez…

Not another blog?!

foameadecuvinte — Thu, 09 Apr 2009 23:03:35 +0000

Foamea de cuvinte este unul din numeroasele moduri în care mă manifest. Şi cum cândva mă vedeam mare eseistă (eram mai naivă atunci, recunosc) am zis că un blog e o aspiraţie mai modestă decât visul de atunci. Foamea asta de cuvinte de care vă spun eu vouă, nu e nouă, cu toţii o avem. Toţi credem că avem ceva de spus. Şi nu ştiu cum se face că exact atunci când suntem lihniţi ne părăseşte orice fărâmă de inspiraţie, de chef sau chiar de curaj. Tocmai de aceea poate că nici n-o s-o exprim întotdeauna prin cuvinte; poate vor fi post-uri cu cântec (cu sau fără veselie), leşinate, disperate, entuziaste. Post-urile unei raţiuni gurmande căreia imaginaţia nu-i dă pace. Cât despre trafic…well I’m not a traffic whore.

Desigur că vreau cititori care să-mi mănânce ideile pe pâine. Şi cu miere şi scorţişoară dacă se poate. Aş fi ipocrita să n-o recunosc. Dar la cât de prost gătesc mi-e să nu otrăvesc pe careva. Aşa că…I dare you to read me!