Foamea de cuvinte

O stare…o foame mai veche pe care câţiva (foarte puţini) o ştiţi. Mă gândeam că ar fi draguţ să o pun aici pentru că de la ea a plecat de fapt ideea numelui blog-ului după lungi frământări şi procese de autocenzură.

Motto: „ Prima oară când am vrut să spun ce simt,

mi-a fost frică şi-am tăcut.

A doua oară când am vrut să spun ce simt,

nu a ieşit cum a trebuit…

A treia oară n-am mai ştiut ce simt.

A patra oară am murit,

Îngropat de ce am simţit.” (Adrian Mihai)

M-a plesnit peste gură pentru a nu mai strica „momentele perfecte”. Am vrut să protestez, dar secundarul mi-a lovit fruntea încă ştampilată de sărutul lui fals şi zgomotos, strigător la cer, credeam eu…dar cerul nu-mi dădea dreptate…era prea târziu pentru a spune „iubesc…vreau înc-o zi să mă poţi minţi”.

Am ieşit adulmecând viaţa ca aerul din nările unui câine curios…am ieşit din exilul amintirii, dar melancolicii nu au leac. Mă uit absentă la zidurile albe, cu inima strânsă, parcă aşteptând să mă pot agăţa de-un cui bătut în ele … e unul din acele momente în care simţi că toată viaţa n-ai facut nimic altceva decât să stai şi să aştepţi clipa aceea şi totuşi e o noapte teribilă în care îţi simţi inima grea. Şi asta pentru că visul a expirat de mult, clepsidra se sparge şi-am aruncat timpul la gunoi. Timpul pentru care nu exista „pause” sau „forward”, timpul pe care îl pierdeam decojind cuvintele în loc să spunem altele noi. Timpul pierdut, timpul frumos, timpul trist…dar timpul Nostru.

Divagaţii…Cunoaşterea a distrus acum preţioasa mea contribuţie la desăvârşire. Mă simt la înalţimea suprafeţei, sunt pojghiţa pe care se aşterne zăpada…rădăcina pe care se sprijină tot răul de la care pleacă binele…iar rodul este o fructificaţie falsă, dar peste care se clădeşte totul. Rodul este mărul primordial din care am cules cunoaşterea fără să-l fi gustat vreodată, este mărul discordiei, care mi-a stat în gât ca mărul lui Adam. Aşa, călcaţi-mă în picioare, sunt doar un covor al pământului, ştergeţi-mi sufletul cu urmele tălpilor voastre…nu-mi pasă atâta timp cât sunt pământul de sub tălpile pământului din el. Nicio frunză nu se clatină în sus, v-aţi făcut o scară din rădăcinile mele, dar rolul lor e să vă bage pe voi în pământ, sa vă târască împreună cu mine.

Mi-am stors sufletul ca pe o rufă şi l-am pus la uscat pe sârmă, în văzul publicului avid de telenovele… dar n-au văzut ce-au vrut. Nici măcar nu mai sunt, iar daca-l caută pe individ n-o să-l găsească în braţele celeilalte. Nici măcar după publicitate, cu cât mai multă acţiune, cu atât mai puţine lacrimi. Al meu „cineva” s-a evaporat în nisipul din care s-a ivit în acel răsarit de soare care a fost începutul sfârşitului. Am tăcut, întâlnindu-ne rareori în vreun gând despre zaţul ce urma să vină. Starea noastră cu zaţ a început pentru ca eram singuri că sunetul pe care-l scoate un avion la aterizare, a început pentru ca de fapt nu exista niciun motiv ca asta să se întâmple. Mereu mă întreba dacă e totul „k” şi avea o plăcere seducătoare de-a mă imita când spuneam un sceptic „cred”. Mă ura pentru răspunsul „sper” niciodată rostit, credea că e un act de răsfăţ din teatrul mut la care îl supuneam. Hoinăream pe străzile dărăpănate ale Lipscanilor, bâjbâind pe dalele de granit, marcând sinapsele unor prăfuite iubiri. Prietenii lui, veşnic beţi, nesătui de viaţă, îşi târşâiau picioarele după noi ca nişte mogâldeţe lacome să aibe un reper în siluetele noastre, devenite deja anonime prin ceaţa unui Perfect .Şi totuşi ne lipseau fumurile lor stârnite de jointurile imaginare pe care le fumau pe la colţuri dubioase…cum să vorbeşti de sentimentul pe care îl ai când te desparţi de oameni şi nu rămân decât siluete impersonale!

El…nu i-a regretat, se declara omul fără însuşiri. Niciodată comun, lipsit de frumuseţea tiparelor, poza lui vie şi inumană era totemul supraegoului meu decăzut râzandu-şi de naivitate. Era unul din acei nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi îmbrăcate în cuvinte pretenţioase.

Merg pe un drum bătut de mulţi, călcat de tălpi ce n-au pângărit niciodată asfaltul. Trotuare atrofiate mă îndeamnă la ispite mărunte cărora le opun acelaşi protest mut pe care l-am folosit dintotdeauna ca pretext: cum am putut sa-mi permit? Cum puteam să-mi refuz singura şansă de a mă elibera de ideile mele frumos împachetate, mereu curate şi la locul lor? Erau clipe în care certitudinile zburau în coşul de rufe murdare, clipe în care îndoielile mele nu mai ajungeau niciodată în maşina de spălat şi mă asfixiau lipindu-se de mine ca o bluză transpirată. Mă sufocam de viaţă. Nu e nimic mai înabuşitor decât insuportabila stare de conştiinţă, de siguranţă, că văd şi aud, că sângele îmi curge prin vreme şi că viaţa nu e karma, ci carne deghizată în suflet. Mă afundam în ceea ce numeam eu realitate şi nu e de mirare că paginile ziarului erau cele mai convingătoare, pur şi simplu simţeam infama nevoie de a-mi repeta zi de zi că nu sunt decât o dată de statistică. Neutră şi incoruptibilă, veşnică şi de neatins.

Am cumpărat maşinal un loz în plic neîndraznind să mă întreb: am câştigat? Eram sigură că am toate răspunsurile la întrebările niciodată întrebate. Ştiam ce simt, dar despre asta nu pot scrie. Atingerea lui săpa adânc în orgoliul meu zgândărind aceeaşi rană deschisă de autocenzură.

Mă judec fiindcă în mine tu eşti un altul, pe care nu-l văd fiindcă e altă faţetă a zarului de tine, aceea creată prin efectul de mine. Tu eşti acela pe care-l subjug, dar îi aparţin, sunt captivă a invizibilului „tu”, nimic strivit de mine, pe care-l venerez…